Pentru a testa şi a rula anumite programe, OS-uri fără a afecta sistemul de operare în care se urmăreşte rularea lor se poate utiliza o „maşină virtuală” sau VM. VM-ul este un mediu virtual care simulează o maşină fizică, un calculator.

VM-urile au CPU propriu, memorie, interfaţă de reţea şi stocare, sunt independente în rapot cu hardware-ul fizic. Putem avea mai multe VM-uri în unul şi acelaşi workstation. Workstationul sau stația grafică este un calculatorul cu o putere de procesare superioară, care permite rularea fluidă a mai multor sisteme de operare prin intermediul mașinii virtuale. Pretul unui Workstation bun începe de la câteva mii de lei și poate ajunge până la câteva zecii de mii de lei.

Implementarea VM-urilor se realizează cu ajutorul unui soft de emulaţie şi prin intermediul hardware-ului de virtualizare. De regulă întâlnim VM-uri pe servere, dar putem să le vedem şi pe desktopuri, pe diverse platforme. VM-uri multiple pot împărţi CPU, stocare, memorie resurse între ele.

Tipologia VM-urilor

Şi dacă te gândeşti că VM-ul e o noutate trebuie să ştii că avem conceptul încă din anii 1960, când time sharing-ul pentru utilizatorii mainframe era singura modalitate de a separa softul de sistemul fizic care îl găzduia. Maşinile virtuale au fost definite şi perfecţionate în anii 1970, ca un duplicat eficient şi izolat al unui computer fizic.

VM-urile din prezent au evoluat mult în ultimii ani şi companiile au folosit servere de virtualizare pentru a folosi computerele şi puterea lor mai eficient, fără a fi nevoie de atât de multe servere fizice şi fără prea mult spaţiu în centre de date fizice.

Tipologia VM-urilor este simplă. Avem PVM-uri, Process VM, maşini virtuale aplicaţie, care separă un singur proces-de exemplu .NET Framework, Wine pe Linux, şi SVM-uri, System VM, care separă total OS şi aplicaţiile de computerul fizic-exemplul cel mai bun VirtualBox. Al doilea tip de maşini virtuale se bazează pe hipervizori, softul care oferă acces la resurse hardware şi le alocă într-un mod cât mai eficient, planifica anumite activităţi pentru că toate maşinile virtuale să poate face ce şi-au propus-de exemplu Hyper-V de la Microsoft.

Calculatorul fizic pe care rulează maşina virtuală este gazdă sau host în vreme ce VM-urile care rulează pe el sunt guests. Hipervizorii izolează o maşină virtuală individuală în cloudspace. Aceşti hipervizori vor simula componentele hardware ale unui OS tradiţional. Nu au nevoie de hardware special ca să funcţioneze, într-un mediu virtual putem avea mai mulţi hipervizori pentru a putea rula sisteme de operare diferite, cu izolare foarte bună între sistemele din mediul virtual.

Hipervizori şi Containere

În virtualizare există două tipuri de hipervizori. Cei de tip 1 se instalează nativ pe hardware. VM-urile interacţionează direct cu gazdele ca să aloce resurse hardware fără soft între ele. Maşinile gazdă care folosesc hipervizori de tip 1 se folosesc doar pentru virtualizare. Îi vedem în centre de date mari. Un singur exemplu: Microsoft Hyper-V.

Hipervizorii de tip 2 rulează pe OS-ul computerului gazdă. Ei oferă resurse adecvate fiecărui „guest”. Sunt ceva mai lenţi pentru că toate acţiunile VM-ului trec neapărat prin OS-ul gazdă. Nu sunt legaţi de nicio componentă hardware, sunt buni pentru uz personal, afaceri mici, unde nu ai servere dedicate pentru virtualizare.

A nu se confunda maşina virtuală cu un „container”. Containerul este altă componentă a mediului virtual, nu se bazează pe hipervizori, pe softuri. Este doar un OS virtual fără componentele hardware virtuale ale unui VM complet. Containerele pot să opereze în interiorul unui VM, există în hiperivori. Devin utile când ai nevoie să opereze mai multe aplicaţii ale aceluiaşi OS, fără scenarii multi-OS.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here